Simptome…

de Nicov Eugen

Era primăvară, atunci când lalelele abia își împing suflări de viață. Eu, visător, cu capul în nori, mă îmbolnăvisem.Mă îmbolnăvisem de o boală neclară,nu știu,mulți spuneau că e o boală tratabilă dar cu ajutorul unui doctor.Și am și apelat la doctor, era 4 aprilie spre 5 , miez de noapte. Ea mi-a ascultat poftele și în următoarea zi mi-a și dat pastile.Momente de neuitat,parcă și acum îmi amintesc, 5 aprilie, cam ora 22, după o zi de muncă asiduă,doctorița îmi dăduse prima pastilă , defapt eu am  cerut-o primul. După aia , s-a pornit un amalgam de pastile, veneau automat , una după alta, paradoxal, aceste pastile nu făceau decât să mă îmbolnăvesc mai tare. Durerile nu le simțeam, poate pentru că doctorița îmi dăduse alte pastile? Nu știu,însă eram fericit…
Spitalul în care ne aflam noi era straniu, împrejur nu erau paturi ci bănci verzui de lemn , stativele pentru picurători semănau foarte mult cu felinarele , ba chiar luminau ,  era seară. În loc de pacienți erau simpli oameni, nu prea îmi dădeam seama care o fi rostul lor în acest spital, dar înțelegeam cu timpul. Fiecare din ei aveau doctorii lor. Peste tot erau câte doi – un pacient și doctorul său, savurând din pastile. În spital era o atmosferă de neuitat, și iarăși paradoxal, nu? De obicei în spitale e atmosferă stresantă, acolo ba. E unicul spital la care mă pot duce zilnic, dar numai cu doctorul meu, de altfel nu se simte atmosfera, e total inversă. Atunci, în spital am stat aproximativ o oră. Ne așezasem pe una din bănci, ea îmi oferise cea mai lungă doză de calmante , așa , ca pentru noapte. Aceste calmante m-au dus în destăinuiri, nu sesizam de ce, dar, în fine, boala își făcea efectul. Dopă o oră de destăinuiri, am decis să o petrec și așa și s-a întâmplat. După ce plecase, întorcându-mă acasă, eram cofuz. Nu înțelegeam , de ce sunt atât de fericit de boală. Și așa câteva zile la rând.
Dar până aici a fost. Boala își schimba simptomele. Doctorița nu venise la spital…A plecat. Într-o zi mi-a spus că nu mai poate face nimic. Și aici , boala a îneput să crească.
Sunt exact 2 luni de atunci, boala încă mai bântuie în venele mele. Aflasem  că doctorița are un alt pacient. Iar eu am fost uitat, abandonat aș spune. Am dureri mari. Situația mea mă ducea spre sfârșit. Dar… Oameni buni!!! Din câte știu, doctorii , de regulă, nu-și lasă pacienții în abandon, a schimbat oare legile ? Păcat , pentru că am dureri enorme.
Eu sper să-mi mai răspundă când îi bat la ușă, căci mereu nu e la post. Apropo, doctorița are ochi căprui, îmi apare zilnic în vis. E cu părul inelat , mereu pe spate, halatul alb și curat , exact ca suflețelul ei, dar, în zadar…Sunt bolnav și nu mai am puteri…Boala ce mă sfâșie se numește…ăăă…Stați să caut cartela medicală… deci… hmmm…aha , deci se numeș…STOP!!! ,,Traumatism cardio-emotiv, simptome de iubire, afectată zona sufletului. Pentru evitarea bolii se recomandă speranțe. Evitarea imediată a amintirilor proaste. Risc de singurătate !!!” . Doamne , și pe verso  : ”Am alt pacient. Iartă-mă. Ai grijă de tine ! Adio”…

gethumb.php

Reclame