A nimănui

de Nicov Eugen

761001

E trist , ard frunze înşirate
Pe-un câmp uitat demult de lume.
Un câmp cu cruci parcă pictate
În culori de toamnă,  sumbre.

Miros de arme cu gust de sânge pe pământ
A fost război, demult, aici.
Lângă un nuc, o bătrânică şi-un mormânt
Cu sufletu-i crăpat în cicatrici…

Îngenuncheată, ţine casca lui în mână ,
Şi plânge zgomotos în poala ei,
căci ea, i-a fost inimii stăpână,
Dar el e mort, luat de zei.

Îşi pune lin mânuţa-n buzunar
Şi scoate parcă o scrisoare,
Cred că-i ultimul lui dar,
Însă, trist se pare.

Îşi şterge ochii lăcrimaţi
Şi trage lin o ultimă suflare:
„E război iubito,şi suntem înarmaţi,
Intrăm în luptă, nu mai e scăpare!!!

Trec mii de glonte peste noi
Suntem de-a binelea-ngroziţi,
Zac trupuri negre, scăldate-n ploi,
Şi de Dumnezeu păziţi.

Suntem aici de doua zile
Şi pierdem suflete-n ruine,
Dar mă păzeşte o amintire,
Ai tăi ochi dulci, privind spre mine…

Îţi aminteşti de ziua în care
Noi ne-am cunoscut?
Ţi-am dăruit atunci o floare,
Iar tu un prim sărut…

Ohh, şi ce sărut a fost,
Câte emoţii au mocnit,
Şi cât de fericit am fost
Când m-am îndrăgostit…

Şi ştii iubito?
Eu voi veni curând acasă,
Şi vom creşte cinci copii
Vom înălţa o nouă casă
Şi până-n veci ne vom iubi!!!

Iar dac-o fi să mor acum,
Să ştii că nu voi fi departe.
Aş vrea ceva să îţi mai spun,
Dar duşmanul…e aproape…”

Aste-au fost ultimile gânduri
Scrise-n chinuri de durere,
Şi pe scrisoare , printre rânduri –
O pată-n sânge şi…tăcere.

Şi nu-i regret, şi  ură nu-i
A fost erou al naţiunii
Dar cui să-i plângă-n umăr, cui?
E singură săraca…a nimănui.

Pe chip e lacrimă prea deasă,
Dar cui îi pasă, cui?
C-a fost eroului mireasă
Acum însă…a nimănui…

Reclame